Topic outline

  • CONSUMATORUL SI COMPORTAMENTUL SAU RATIONAL

    Curs 7.   PRODUCTIVITATEA  FACTORILOR DE PRODUCŢIE

     

     

    Productivitatea reprezintă eficienţa (randamentul) cu care sunt combinaţi şi uti­­lizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor materiale şi ser­viciilor. Întrucât productivitatea este circumscrisă uni concept mult mai amplu, considerăm necesar a face câteva aprecieri la această categorie economică complexă, care este eficienţa economică. Cu acest concept se operează aproape în toate do­me­niile vieţii economico-socială.

     

    1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

     

    Cu toate eforturile unui îndelungat demers teoretic, definirea conceptuală, principiile şi modalităţile de măsurare a eficienţei economice nu au găsit un consens deplin, de unde şi posibilele direcţii diferite de abordare şi tratare a lor.

    În literatura de specialitate se regăsesc numeroase modalităţi de exprimare a conceptului de eficienţă economică, modalităţi care nu se îndepărtează mult de esenţa lui relaţia cauzală efort-efect. Astfel, conceptul este uneori tratat din perspectiva creş­terii economice şi a optimului economic, iar abordările actuale analizează con­cep­tul din perspectiva externă a sistemului care presupune complexitate, in­cer­ti­tu­dine, risc etc. Prin urmare, considerăm că eficienţa economică acoperă un sistem com­plex de relaţii de interdependenţă între intrările de resurse şi rezultatele obţinute în­tr-o economie a serviciilor bazată pe autoreglare, reciclare, risc şi incertitudine.

    Eficienţa economică se prezintă sub o diversitate de forme, în general, una­nim acceptate de specialiştii în domeniu. Astfel, ca forme generale ale eficienţei eco­­nomice putem menţiona:

    a) Productivitatea, ca formă primară a eficienţei economice, reflectă însuşirea unei activităţi de a fi utilă, în sensul atingerii unui anumit scop, într-un interval de timp dat. Productivitatea, îndeosebi productivitatea muncii, este indisolubil legată de le­gea eco­nomiei de timp, căreia în epoca contemporană, i se acordă o atenţie deosebită. Strâns legat de productivitate sunt alte două concepte, şi anume: economicitatea şi ren­tabilitatea.

    Economicitatea reprezintă capacitatea sau însuşirea unei acţiuni de a se solda cu economisirea resurselor rare. Ea exprimă măsura în care efectele unei activităţi corespund performanţelor sau obiectivelor prestabilite. Aceste efecte sunt, de cele mai multe ori, de natura economiilor de costuri sau, în general, eliberări de resurse, rezultate în urma desfăşurării unei activităţi. Eficacitatea vizează sporirea producţiei la un consum de factori de producţie dat.

    Rentabilitatea este definită, sintetic, ca fiind însuşirea unei unităţi economi-ce, a unui produs sau a unei resurse de a aduce un profit, ca urmare a unor încasări, într-o perioadă dată, mai mari decât cheltuielile. În mod frecvent, se folosesc, cu aceeaşi semnificaţie, termenii de rentabilitate şi profitabilitate. Între cele două noţiuni există însă deosebirea ce constă în faptul că, în timp ce rentabilitatea arată rezultatele capitalului investit, profitabilitatea, calculată ca raport între profitul din activitatea de exploatare şi cifra de afaceri, permite aprecierea eficacităţii vânzărilor.

    b) Eficienţa economică simplă şi complexă, urmăreşte şi analizează o singură activitate sau întreprindere, se determină pentru o perioadă relativ scurtă, ur­mă­reşte un scop unic etc., respectiv urmăreşte şi analizează o activitate ca parte a unui sistem dinamic şi complex, cuantifică toate efectele rezultate dintr-o activitate, ur­măreşte un sistem independent de interese etc.

    c) Eficienţa economică reală şi potenţială, reprezintă eficienţa atinsă în con­diţii efective de comensurare a resurselor şi de obţinere a efectelor urmărite, respec­tiv aceea care ar putea fi atinsă, atunci când s-ar îndeplinii unele cerinţe privind rea­lizarea de efecte pozitive ca urmare a consumului de resurse, efecte ce ar corespunde vo­lumului şi structurii cererii sociale.

     

    2. NIVELUL, DINAMICA ŞI FORMELE PRODUCTIVITĂŢII

     

                Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maxi­mului de efecte utile cu minimum de resurse se exprimă prin productivitatea fac­torilor de producţie. Ea exprimă legătura cantitativă dintre producţia obţinută în condiţiile de loc şi timp şi factorii de producţie utilizaţi.

                Nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q), într-un anumit orizont de timp într-un anumit cadru (loc de muncă, firmă, ramură, economie naţională) şi factorii de producţie utilizaţi (F) pentru obţinerea acesteia:

                Progresul calitativ al factorilor de producţie, ca şi mai buna combinare şi uti­li­zare a acestora, determină modificarea în timp a nivelurilor productivităţii, care se ex­primă prin dinamica acesteia. Dinamica productivităţii, în sensul creşterii ei, cons­ti­tu­ie obiectivul producătorilor pe termen lung şi se măsoară cu relaţiile:

     

     ;             

    sau

    ;           

    în care: IWF - indicele de modificare a productivităţii factorilor de producţie; WF0,1 - nivelul productivităţii în cele două perioade; %CWF- creşterea mă­rimii relative a productivităţii factorilor de producţie; RWF - ritmul me­diu anual de creştere al productivităţii în orizontul de timp “n" ani.

     

    Formele productivităţii prezintă o mare diversitate, exprimarea ei făcându-se printr-o mare varietate de indicatori, în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

    ·    după nivelul activităţii se disting: productivitate la nivel de în­tre­prin­dere, secţie sau loc de muncă; la nivelul normei de activitate; la nivelul în­tregii economii;

    ·    după forma de exprimare se deosebesc: productivitatea fizică (reală), de­terminată în unităţi fizice şi/sau natural-convenţionale; pro­duc­ti­vi­ta­tea valorică (monetară);

    ·    după modul de calcul al indicatorilor se disting: productivitatea medie şi productivitatea marginală;

    ·    după modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice dis­tin­gem: productivitatea brută, calculată la valoarea brută a productivităţii (in­clusiv consumurile intermediare) şi productivitatea netă

    ·    după aria de cuprindere a indicatorilor se pot distinge: productivitatea par­ţială şi productivitatea globală.

    În literatura de specialitate, formele consacrate de abordare şi analiză a pro­ductivităţii sunt:

    a) Productivitatea globală exprimă efectele globale ale combinării tuturor factorilor de producţie şi măsoară eficienţa de ansamblu a acestora.

                b) Productivitatea parţială este productivitatea unui factor de producţie, con­siderat a fi originea productivităţii (munca, pământul sau capitalul). Ea ex­pri­mă efi­cacitatea utilizării factorului de producţie respectiv şi este, din acest punct de ve­dere, productivitatea muncii, productivitatea capitalului şi productivitatea pă­mân­tu­lui.

    Atât productivitatea globală, cât şi productivitatea parţială se determină ca productivitate medie () şi productivitatea marginală (Wgm), astfel:

    ·   productivitatea globală medie a factorilor de producţie (Wg), se deter­mi­nă ca raport între rezultatul total obţinut (Q) şi totalul factorilor de pro­duc­ţie utilizaţi (F):

     

     

    ·   productivitatea globală marginală (Wgm), exprimă eficienţa ultimei uni­tăţi din toţi factorii de producţie utilizaţi şi se determină cu relaţia:

     

     

    ·  productivitatea parţială medie este expresia raportului dintre mă­ri­mea pro­ducţiei (Q) şi cantitatea utilizată din factorul de producţie res­pectiv (Fi):

     

    în care:  - exprimă câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util revin la o unitate (fizică sau valorică) de factor de producţie utilizat (Fi).

     

    ·   productivitatea parţială marginală (Wpm), re­pre­zin­tă sporul de producţie scontat a se obţine prin utilizarea unei unităţi su­pli­mentare din factorul Fi , ceilalţi factori rămânând constanţi:

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     


    Fig. 1. Evoluţia producţiei, a productivităţii medii şi marginale
    a factorilor de producţie

     

    Analiza comportamentului producţiei în raport cu câte unul din factorii de producţie, în condiţiile clauzei “caeteris paribus” (celelalte lucruri neschimbate), se face cu ajutorul funcţiilor de producţie, iar evoluţia curbelor producţiei, a pro­duc­ti­vi­tă­ţii medii şi marginale se prezintă în figura 1, de unde putem desprinde ur­mă­toarele concluzii:

    a) Pentru FiÎ(0, FM), factorul de producţie respectiv este deficitar în raport cu combinaţia celorlalţi factori consideraţi constanţi. Punctul M (punct de inflexiune) marchează trecerea de la un randament crescător la unul descrescător al factorului Fi , considerat ca fiind variabil. În acest punct factorul de producţie respectiv există în cantităţile necesare pentru o combinare eficientă cu ceilalţi factori de producţie consideraţi invariabili.

    După acest punct începe să se manifeste “Legea productivităţii marginale descrescânde" a factorilor de producţie, conform căreia orice suplimentare a masei unui factor, peste o anumită limită, menţinând constant nivelul celorlalţi, are drept efect producţii din ce în ce mai mici;

    b) Pentru FiÎ(FM, FN), productivitatea marginală a factorului de producţie Fi  descreşte, atingând punctul N, în care se realizează folosirea optimă a acestuia în combinaţia menţionată, productivitatea marginală a factorului egalează producti­vitatea medie a sa, iar producţia atinge nivelul optim de pe seama sporirii factorului de producţie respectiv;

    c) Pentru FiÎ(FM, FS) producţia ajunge la saturaţie şi orice sporire, în continuare, a masei acestui factor, în condiţiile neschimbării celorlalţi, lasă producţia nemodificată sau determină reducerea acesteia. Punctul S este punctul de saturaţie a producţiei cu factorul Fi , iar productivitatea marginală a factorului respectiv devine nulă. După acest punct producţia scade iar productivitatea marginală devine negativă;

                d) În FiÎ(0, FM), suplimentarea factorului de producţie Fi determină creş­terea producţiei mai mult decât proporţional (de aceea pentru Fi < FM curba pro­ducţiei este concavă). În punctul M forma curbei producţiei se transformă în convex, se modifică randamentul factorului Fi din crescător în descrescător, iar produc­ti­vi­ta­tea marginală are nivel maxim;

                Evoluţia curbelor producţiei (Q), a productivităţii medii şi marginale a fac­torilor de producţie, evidenţiază faptul că atât timp cît productivitatea marginală este superioară productivităţii medii, randamentul factorului variabil este pozitiv (cres­că­tor până în punctul M' şi descrescător până în punctul N'), în caz contrar are tendinţă des­crescătoare;

               

    3. CONŢINUTUL ŞI FORMELE PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

     

                Productivitatea muncii este considerată cel mai relevant indicator utilizat în ana­lizele economice. Ea constă în capacitatea forţei de muncă de a crea într-o pe­rioadă de timp un anumit volum de utilităţi (bunuri şi servicii). Acest indicator rea­li­zează compatibilitatea între factorii materiali şi cei umani ai producţiei, ea ex­pri­mând rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie.

                Nivelul productivităţii muncii se măsoară fie prin calitatea şi cantitatea bunurilor obţinute şi a serviciilor prestate într-o unitate de muncă, fie prin cheltuiala de muncă care revine pe o unitate de bun economic şi se determină ca mărime medie şi marginală:

                a) Productivitate medie a muncii (WL), se determină ca indicator calitativ de maxim (WLM), prin raportarea producţiei obţinute (Q) la factorul muncă utilizat (L), iar ca indicator calitativ de minim (WLm), prin raportarea factorului muncă utilizat (L) la producţia obţinută (Q), folosind relaţiile:

      Û      

     

      Û  

    b) Productivitatea marginală a muncii, sau produsul marginal al muncii – (W'L), se determină, ca indicator calitativ de maxim (W'LM), prin sporul de producţie (DQ) obţinut ca urmare a utilizării unei unităţi suplimentare de muncă (DL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi, iar ca indicator calitativ de minim (W'Lm), prin sporul de factori de producţie (DL) necesar pentru a sporii pro­ducţia cu o unitate, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, folosind relaţiile:

      Û   

     

      Û   

                în care:  p- preţul de vânzare unitar.

     

    Analiza comportamentului producţiei în raport cu factorul muncă (L) evi­den­ţiază variabilitatea productivităţii medii şi marginale a muncii, variabilitate ce poate fi exprimată printr-un grafic similar celui din figura 1.

                Creşterea productivităţii muncii are o importanţă deosebită pentru agenţii economici, care urmăresc o productivitate sporită a factorilor de pro­duc­ţie. Ea reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se concretizează în­tr-o cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri şi ser­vi­cii se realizează cu un volum mai mic de muncă. Creşterea productivităţii muncii are un caracter legic şi presupune schimbarea în factori de producţie, în modul lor de com­binare etc., astfel încât acelaşi volum de muncă dobândeşte forţa de a produce o can­titate mai mare de bunuri. De aceea, activitatea practică trebuie să ţină seama de un întreg complex de factori pentru a asigura o creştere a productivităţii muncii la toa­te nivelele economiei naţionale.

    Factorii (condiţiile sau procesele) ce influen­ţează nivelul productivităţii mun­cii sunt:

    ·   factori naturali - condiţii de climă, de fertilitate, substanţă utilă etc; 

    ·   factori tehnici - nivelul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, precum şi gradul de aplicabilitate a acestora la un moment dat);

    ·   factori economici - gradul de orga­nizarea a producţiei şi a muncii, ca­li­ta­tea forţei de muncă, cointeresarea materială, vo­lumul şi eficienţa inv­es­ti­ţiilor;

    ·   factori sociali - condiţiile de muncă şi viaţă, jus­tiţie, responsabilitatea, con­ştiinţa etc.

    ·   factori psihologici - motivaţia mun­cii, cli­matul relaţiilor de muncă, gra­dul şi modul de satisfacere a anumitor nevoi etc.;

    ·   fac­tori structurali - structura pe produse, pe sortimente sau pe ramuri; g) fac­tori ce de­curg din gradul şi modul integrării economiei naţionale în ca­drul economiei mon­diale - tipurile de specializare tehnică, tehnologică şi economică, capacitatea de competitivitate.

                Practica economică impune alegerea unor modalităţi de îmbinare şi folosire a fac­torilor de mai sus în vederea creşterii productivităţii muncii. Aceste modalităţi de fo­losire a factorilor, ce influenţează eficienţa consumului de resurse umane, repre­zin­tă căile (direcţiile) de creştere a productivităţii muncii. Dintre aceste căi menţionăm:

                a) Introducerea progresului ştiinţifico - tehnic şi tehnologic în cadrul apor­tului de producţie. Aceasta se concretizează în sporirea resurselor informaţionale, a surselor de energie, revoluţionarea mijloacelor de muncă, apariţia de noi factori de producţie şi perfecţionarea celor existenţi, perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;

                b) Ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă ceea ce face ca aceeaşi cantitate de forţă de muncă să dobândească capacitatea de a prelucra un volum mai mare de resurse şi, în consecinţă, să producă o masă mai mare de produse, economisindu-se astfel atât munca vie cât şi cea materializată;

                c) Îmbunătăţirea organizării producţiei şi a muncii care urmăreşte asigu­rarea folosirii mai intense a timpului de muncă şi a capacităţilor de producţie;

                d) Cointeresarea materială, influenţează creşterea productivităţii muncii prin modul de îmbinare a stimulării cu răspunderea materială pentru activitatea depusă.

                Productivitatea muncii este un indicator de performanţă economică, un indicator calitativ a cărui creştere se concretizează în sporirea cantităţii de bunuri şi servicii, la acelaşi număr de persoane ocupate. Totodată, creşterea productivităţii muncii contribuie la reducerea costului de producţie, pe de o parte, prin faptul că o parte din cheltuieli nu creşte proporţional cu producţia sau rămân fixe, iar pe de altă parte, pentru că se reduc cheltuielile cu salariile ce revin pe o unitate de produs. Pentru ca productivitate muncii să fie însoţită de reducerea costului este necesar ca ea să crească mai repede decât salariul mediu.

    IW > IS

                în care:  IW , IS - dinamica productivităţii muncii şi a salariului mediu.

                Ignorarea sau neglijarea corelaţiei de mai sus, cu atât mai mult inversarea ei, nu poate conduce decât la creşterea costurilor şi preţurilor, la anularea efectelor po­zi­ti­ve ale creşterii eficienţei utilizării altor factori şi, prin acumulare, la alimentarea fe­no­menelor inflaţioniste.

                Eficienţa dezvoltării economico - sociale pe plan mondial arată că ridicarea pro­ductivităţii muncii a reprezentat baza progresului economic al omenirii, pentru că:

    a) are contribuţie hotărâtoare la creşterea producţiei de bunuri şi servicii, în con­di­ţiile în care durata medie a muncii, în ultimele două secole, s-a redus substanţial;

    b) a creat posibilitate unor redistribuiri importante de populaţie ocupată din ramurile pri­mare şi secundare spre sectorul terţiar;

    c) a permis reducerea puternică a con­su­mu­lui de muncă pe unitate de produs.

     

    .4. Randamentul capitalului

     

                Randamentul capitalului pune în evidenţă legătura dintre capitalul avansat, uti­lizat sau folosit şi efectele economice obţinute pe baza folosirii lui. Ca orice in­di­cator de eficienţă, randamentul capitalului se prezintă ca raport de minim (coe­fi­cien­tul capitalului) şi ca raport de maxim (productivitatea capitalului).

                Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital sau consumul din acest factor ocazionat de obţinerea unei unităţi de efect economic; eficienţa folosirii capitalului fiind cu atât mai mare cu cît mărimea raportului este mai mică. Acest indicator se calculează ca mărime medie şi ca mărime marginală.

                a) Coeficientul mediul al capitalului (K ) se determină prin raportarea capitalului avansat (utilizat sau folosit), într-o anumită perioadă de timp (ca fluxuri - K), la efectul economic obţinut (Q) în acelaşi orizont de timp.

    b) Coeficientul marginal al capitalului (Km) este raportul dintre sporul de capital (DK) într-un orizont de timp şi creşterea rezultatelor economice (DQ) în acelaşi interval de timp:

     

                Productivitatea capitalului exprimă mărimea efectelor econo­mice ce revine la o unitate de efort (capital) şi se determină ca mărime medie şi mărime marginală astfel:

                a) Productivitatea medie a capitalului (WK) se calculează ca raport între efectul economic obţinut sau care urmează a fi obţinut şi capitalul avansat (utilizat sau folosit), cu relaţia:

    b) Productivitatea marginală a capitalului (WmK) măsoară sporul de efecte economice ce revine la o unitate de spor de capital. Ea reflectă relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea factorului capital până la limita permisă de combinaţia cu ceilalţi factori al căror  consum rămâne constant şi se determină cu relaţia:

     

                Analiza comportamentului producţiei în raport cu factorul capital (K), arată variabilitatea productivităţii medii şi marginale a acestuia, în condiţiile în care con­su­mul celorlalţi factori de producţie nu se modifică, variabilitate ce poate fi expri­mată prin­tr-un grafic similar celui din figura 1.

                Aprecierea nivelului şi evoluţiei productivităţii capitalului impune analiza modului în care componentele acestuia (capitalul fix şi capitalul circulant), participă la obţinerea producţiei. În acest sens se folosesc următorii indicatori:

    a) Coeficientul capitalului fix (Kc) arată necesarul de capital fix (Cf) pentru obţinerea unei unităţi producţie (Q):

    b) Randamentul capitalului fix (RK) este inversul indicatorului anterior, adică valoarea producţiei obţinute la o unitate valorică de capital fix utilizat:

    c) Indicele de utilizare a capacităţilor (ICp) este raportul dintre producţia obţinută şi capacitatea de producţie (Cp).

                Acest indicator permite fundamentarea unor decizii care să conducă la utilizarea raţională şi eficientă a spaţiilor de producţie şi capitalului fix.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    5. Productivitatea factorului natural

     

                Productivitatea pământului (a terenului agricol) se determină ca produc­tivitate medie (produs mediu) şi ca productivitate marginală la hectar (produs mar­ginal), folosind următorii indicatori:

    a) Productivitate medie la hectar WS (randamentul la ha; producţie medie la ha), este raportul dinte producţia totală (Q) şi suprafaţa cultivată (S):

    b) Productivitatea marginală (produsul marginal) al terenului agricol este sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare de teren în procesul de producţie, în condiţiile în care folosirea celorlalţi factori de producţie rămâne neschimbată:

     

                Analiza comportamentului producţiei agricole în raport cu factorul pământ (suprafaţa cultivată) scoate în evidenţă variabilitatea productivităţii medii şi marginale a factorului natural, în condiţiile nemodificării celorlalţi factori, variabi­litate ce poate fi exprimată printr-un grafic similar celui din figura 1.

                Interpretarea economică şi matematică a evoluţiei productivităţii marginale şi medii a factorului pământ (suprafaţa cultivată), este absolut identică cu cea a fac­to­rului muncă, iar transpunerea analizei, considerăm, că se poate face cu uşurinţă (vezi funcţia de producţie de forma: Q = f (LS), în care factorul variabil este S, consumul lui L rămânând neschimbat).